Află ce mai facem
Cufarul cu Dichiseli
Check Google Page Rank

Batranete, haine grele/Despre singuratateCând a murit V. tocmai mă întorsesem de la un seminar în Franţa. Trăiam vremuri agitate, cu timp prea puţin spre deloc pentru familie şi prieteni şi mă consolam cu ideea că o să recuperez cândva absenţa mea, telefoanele nedate şi sărbătorile neonorate.

Pe vremea aceea mă consolam cu impresia că pot să repar relaţiile stricate sau, dacă nu, măcar să le cârpesc.

Mă întorsesem deci din Franţa într-o stare de spirit ambiguă, obosită cronic de pretenţii şi termene absurde.
O firavă compensaţie: câteva cutii de pate de foie gras şi brânzeturi franţuzeşti, devorate împreună cu 2 amici şi udate bine cu vin alb. O întrebare m-a pocnit în moalele capului:
“Mergi mâine la înmormântarea lui V? Doar aţi fost buni prieteni… cândva.”
“Cum??? A murit V.? Când? De ce? Avea doar 70 de ani, părea bine şi în putere când l-am văzut ultima dată!”
Răspunsul a fost mai crunt decat orice scenariu mi-aş fi putut imagina: “Poate că de singurătate. În ultima vreme era foarte trist şi retras”.

Am fost la înmormântare a 2-a zi, spre prânz. O formalitate simplă şi convenţională, foarte tristă tocmai pentru că părea atât de convenţională. Ploua mărunt şi bătea un vânt atât de tăios încât nu-ţi doreai decât să se termine mai repede.
Se zice că atunci când plouă cei ce au plecat dintre noi regretă.

Dincolo de neplăcutul situaţiei seacă ce se alege dintr-o viaţă de om. Om care a iubit, a patimit, a greşit, a suferit, şi-a făcut speranţe şi iluzii.
Am plâns de-a binelea şi eram singura. Mă dezola zădărnicia momentului şi indiferenţa participanţilor. O chestiune care trebuia bifată şi atât.
Am rătăcit o vreme prin cimitir, lăsând familia să-şi isprăvească treburile administrative şi m-am intors. Am rămas ţintuită locului, privind de departe cu sentimentul că efectiv comit o impietate.

La mormânt o doamnă în vârsta mângaia crucea ca pe o bijuterie de mare preţ.
O siluetă fragilă şi drapată în negru, m-a frapat capul descoperit pe-o vreme dură; abia când m-am apropiat am realizat că ploaia se amesteca cu lacrimile şiroinde.

Am condus-o acasă, într-un spaţiu modest dar impregnat de personalitatea unei mari doamne, impecabile în singura rochie neagră asortată cu un şirag de perle.
La cafeaua cu frişcă servită într-un superb serviciu de porţelan am aflat tainele unei mari poveşti de iubire tăinuită decenii, încercată în cele mai crunte moduri cu putinţă dar care a supravieţuit peste ani. Poveste parcă ireală în zilele noastre, când “iubire” a devenit o noţiune abstractă, de teatru radiofonic.
Te iubesc la disperare căci guriţa nu mă doare…

Doamna este singură atât cât poate fi un om: nu are copii pentru că singurul bărbat pe care l-a iubit şi cu care şi-ar fi dorit copii, a fost al alteia. Nu s-a căsătorit , considerând o mare farsă să iubeşti pe cineva şi să te însoţeşti cu altcineva.
Şi-a dus crucea şi zilele cum a putut, prin dureri şi boli şi neputinţe. Acum… nu i-a mai rămas nimic.

Nu suport să văd copii înfometaţi şi bătrâni plângând. Oricât de bun sau rău a fost un om în viaţa lui, soarta ar trebui să se războiască cu el cât este în putere şi capabil să răspundă cu aceeaşi monedă.

Singurătatea doare. Nu contează câte realizări materiale şi pământeşti ai, dintre toate relele relelor singurătatea doare mai acut odată cu trecerea anilor. Cel mai greu este pentru bătrânii singuri şi neputincioşi cărora nu le deschide nimeni uşa, nu le dă nimeni un telefon, nu le spune nimeni “îţi mai aduci aminte…”

 

7 Responses to Bătrâneţe, haine grele…

  • Draga mea BrizBriz!
    Eram obisnuita cu postarile tale ‘spumoase’.
    De data asta e un altceva, multa sensibilitate.
    ….si…DA…fiind singura, va pot spune ca singuratatea (in cazul meu asumata) este o haina cenusie de cele mai multe ori.Incerc sa mi-o colorez cat de cat, dar simplu nu e.
    Multumesc pentru acest articol!
    Sfat: poate n-ar strica din cand in cand sa mai schimbi ‘tonalitatea’ articolelor tale, cum ai facut-o si acum!

  • Am citit si am plans. Am plans mult. Am citit in cuvintele tale propria-mi poveste, care dureaza de peste douazeci de ani. In sufletul meu traieste speranta ca eu voi fi prima care voi pleca….

  • Interesant si in acelasi timp destul de trist. Pe mine unul, m-a intristat rau. Este o realitate cruda, dar este o realitate!

    • Imi pare rau ca te-am intristat, nu asta mi-a fost intentia. Am vrut doar, pe de-o parte, sa spun ca trebuie sa fim mai atenti cu cei de langa noi si, pe de alta parte, m-am minunat ca iubirea chiar exista. Chiar exista….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

(20) (19) (15) (14) (13) (10) (10) (6) (6) (6) (6) (5) (5) (4) (4) (4) (4) (4) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1)