Cine n-are telenovela, sa-si cumpere!

De cand o stiu, Doinita sufera si patimeste. Motivele sunt mereu altele dar toate la fel de serioase si musai de dezbatut cu lux de amanunte si detalii din cele mai precise.
Ieri nu-i statea cocul, arza-o-ar focu’ de coafeza nepriceputa, alaltaieri s-a certat bistrita cu seful, un nepriceput cracanat si chel pe alocuri, saptamana trecuta i-a dat papucii iubitului, care a trait momente de extatica fericire scapand de nebuna fara vene taiate pe lung, aruncari de la etaj, cianura in tocana si vitrion in ochi.

Cand pateste cate una nefacuta, adica zilnic si mai mereu, Doinita suna in delir pana-i raspunzi, si bine ar fi sa-i raspunzi, ca altminteni se infiinteaza la usa cu 5 beri si-o traista cu alune.
Fix cat trebuie pentru o analiza amanuntita a problemelor care nu-i dau pace si-o asasineaza moral si fizic.
Asa, doar te tine la telefon 3 ore, timp in care poti sa-ti tai unghiile, sa speli o cada de rufe si sa faci curatenie generala in 2 camere plus dependinte, ideea e sa zici de cand in cand cate un « aha »… « mda… »…. « serios ?! », oricum nu te aude.

Doinita are zeci si mii de clone, prietene care te sufoca prin prezenta, care suna de 10 ori pe zi dar niciodata nu te intreaba ce faci, iti napadesc zilele si noptile, mereu in nevoie de ceva, mereu cu dileme si probleme existentiale.
Genul care iti vine zilnic in vizita, iti afuma perdelele si-ti mananca mancarea, sursa inepuizabila de filozofeala ieftina si retorica diabetica.

Cum ne pricopsim cu genul de persoana?
Fie o stim din copilarie, de cand bateam mingea pe maidan si ne imprumutam copiutele pentru teza. O acceptam in virtutea inertiei si al unui sentimentalism gresit inteles.
Fie am mostenit-o de la vreo cunostinta comuna.
Fie ne este sau ne-a fost colega de serviciu si, printr-o forma sau alta, ne-a ajuns si-n viata si casa.

Ajunsi intr-un punct nevralgic, tragand o linie si analizand situatia, vina ne apartine intr-o mare masura pentru ca nu stim sa trasam limite.
Din dorinta de-a nu jigni sau de-a ofensa cumva, sfarsim prin a fi complici la proasta crestere si egoism, sfarsim prin a ne umple de nervi si de frustare.
Genul de oameni ipohondri sentimentali gaseste mereu un umar pe care sa planga, o mana intinsa si-o vorba buna gresit interpretata.
Dupa un timp te agreseaza si te incarca cu insatisfactiile si esecurile lor afective mai mult sau mai putin inchipuite.
Incerci sa le gasesti solutii problemelor, pe care ei nu dau 2 bani, pentru ca nu isi doresc decat simpatia si compasiunea semenilor, victimizandu-se permanent.

Ce se poate face? Sa fim mai putin disponibili pentru probleme imaginare si sa nu incurajam batutul campilor peste limita suportabilitatii.
Este mult mai corect sa spui raspicat ce te deranjeaza si cand te deranjeaza, decat sa traversezi pe partea cealalata daca ii zaresti intamplator.
N-o sa schimbam lumea cu umarul dar pic cu pic se face marea.
Si poate asa, bunul simt n-o sa mai fie o amintire demult apusa.