Am învăţat destul de greu că în viața nimic nu e gratis.
Copil al unei familii de la țară, am fost ferit de mic de bani, de grija – și implicit valoarea – lor.
Ai mei au ținut să am o copilărie normală, cu basme cu cai năzdrăvăni, Feți Frumoși și Cosânzene care trăiesc fericiți până crapă.
Să spun că au greșit părinții mei? Ar însemna să neg și să mă dezic de cel care sunt azi.
Un (oarecare) om cumsecade însă relativ aerian și oarecum sictirit de acreala vieții zilnice dar corect și cinstit până la pierzanie.
Așa am învățat și așa sunt, fără putință de schimbare de-acum.
Bine, veți spune, dar ce nu-ți convine?
Să spun că mi-aș dori să fiu mai „flexibil”? Asta nu, clar.
Să spun că mi-aș fi dorit să fiu mai îndrăzneț (tupeist se zice în argoul român modern)? Nu știu.
Știu doar că am trecut prin aproape jumătate de viață. Nu cred că aș fi putut fi altfel (genul învingătorilor care calcă pe cadavre, cunoaștem. Până când apar alți învingători care îi calcă si pe ei… Și tot așa).
Poate că era bine să fi trăit cu câteva secole în urmă? Sau poate era mai bine să nu mă fi născut…
Mda, e tare greu să fii mare. Trebuie să înveţi prea multe lecţii de la viaţă.
Lasă un răspuns