Află ce mai facem
Cufarul cu Dichiseli
Check Google Page Rank

Despre SinguratateOare cum am supravietuit copilariei si adolescentei?!

Cum de n-am murit inainte de-a ne face… mari?!

 

– Leaganele si patuturile noastre erau pictate in culori aprinse si mai toata vopseaua era pe baza de plumb. Pe nicio jucarie nu scria carei varste ii este dedicata, nici ca are piese care pot fi inghitite. Niciun aparat electric nu venea insotit de precizarea ca nu e bine sa-l bagi in apa.

– Leaganele din parcuri erau din tabla, deseori ruginita si contorsionata pe la colturi si imbinari, iar locurile de joaca erau, toate, fiare reci si contondente.

– Drept este ca mancarea n-avea E-uri dar, dupa 1980 cel putin, era din resturi, subproduse si inlocuitori.
Am mancat parizer din soia si gheare de pui, am baut ovaz pe post de cafea, alintata cu naduf  „nechezol”.

– Circulam cu masini fara centuri de siguranta, airbag-uri si ABS. Calatoria in remorca unui camion era un adevarat premiu, mergeam pe scara autobuzelor si a trenurilor. N-am cazut niciodata.

– Nu existau capace de siguranta la cutiile de medicamente si la prize, nici opritori, amortizoare sau protectii la dulapuri sau usi.

– In excursii, in tabere, la tara, la joaca, la „munca patriotica”, mancam la gramada, in conditii de igiena nu tocmai corecte. Insa nu-mi amintesc ca cineva sa se fi imbolnavit din cauza asta. Mancam si beam unii după altii, sanatosi sau bolnavi. N-a murit nimeni.

– Se construiau carucioare de butelii din fier vechi, cu „roti” din rulmenti, si copiii isi dadeau drumul pe strazile inclinate, fara alta frana decat calcaiele. Jucam fotbal sau volei pe strada, strigand „Masina!!!” din doua in doua minute. In plus, putinele pante din Bucuresti care puteau fi folosite ca derdelusuri se terminau pe carosabil.

– Ieseam la joaca avand singura conditie sa ne intoarcem acasa inainte de a se lasa intunericul. N-o respectam intotdeauna, mai ales dupa ce am devenit adolescenti si bateam parcurile pana tarziu. Nu existau telefoane mobile, asa ca nimeni nu putea sti unde suntem, ore de-a randul. Cand plecam din localitate (la bunici, la munte sau la mare), parintii nu stiau nimic despre noi cu zilele. Foarte multi circulam singuri cu trenul, de pe la 8-9 ani.

– Ne raneam, ne rupeam mainile si picioarele, ne spargeam capul sau macar un dinte (eu), dar niciodata nu cautam un vinovat. Era numai vina noastra.

– Mancam dulciuri la greu („Dati copiilor dulciuri!”, glasuia o reclama deasupra blocului „Unic”) si beam sucuri cu zahar, dar nu ne ingrasam pentru ca tot timpul eram afara, la joaca si alergam pana se rupeau tenisii.

– Cine avea bicicleta, era toata ziua calare pe ea, printre masini. Nu purta nimeni casca pe bicicleta. Nu existau cotiere si genunchiere pentru cei care aveau patine cu rotile.

– Cand aveai nevoie sa vorbesti cu un prieten, pur si simplu te duceai la el. Fara niciun mesaj anterior.

– Habar n-aveam cat castiga parintii prietenilor, nu tuturor le stiam profesia si aproape niciunuia functia. Daca un prieten avea o stare materiala mai buna, asta nu se vedea nicicum „pe el”. De altfel, nu prea aveam interes pentru haine sau cosmetice. Blugi, ie – cine avea, erau la mare moda- si traista ciobaneasca pe umar. Daca nu, orice aveam. Nu exista competitie.

– Nu toti eram elevi stralucitori si, cand unul ramanea repetent, pur si simplu repeta anul. Nimeni nu cadea pe spate, nimeni nu mergea la psiholog, nici la logoped, nimeni nu avea dislexie, nici probleme de atentie, nici hiperactivitate. Am avut un coleg provenit din familie de infractori, care a ajuns la scoala de corectie. S-a intors de acolo, a urmat liceul la seral si scoala populara de arte, fara ajutorul nimanui. Era un om normal care a gresit, a platit si a indreptat greseala.

– Aveam esecuri, bucurii, responsabilitati si stiam sa ne descurcam cu toate. De pe la 10 ani, faceam cam toate cumparaturile alimentare ale familiei iar la 12 ani ajutam la toate muncile din gospodarie.

– Am avut un prieten care sustinea ca face sex la 14 ani. Restul am inceput la 17, 19 sau chiar 21 de ani. Erau vremuri in care viata se lua cu lingurita. Am avut toti deziluzii in iubire dar fara caderi psihice, traume, implicit psiholog.

– Nimeni nu lua meditatii pana in ajunul admiterii la facultati, si mai mult pentru Medicina, Arhitectura, Drept, IATC, Conservator. La scoala ne duceam relaxati si cu placere, invatam unii mai bine, altii mai putin, dar nimeni nu era obsedat exclusiv de concurenta, comparatii, clasamente. Cand am avut examen pentru facultate, in seara de dinaintea scrisului la algebra-analiza am citit „Delirul” (imprumutat doar pentru cateva zile; dupa mine, noaptea, l-a citit bunica), iar la ora la care eu dadeam proba, ai mei erau la o nunta.

De-aceea ma intreb: oare cum de am supravetuit!?

2 Responses to Enigma supravietuirii noastre

  • eheiii, fiecare avem melancolii, dar asta nu inseamna ca unele lucruri din trecut nu erau periculoase si ca nu le duc dorul!
    Ca amuzament mi-as imagina cum ar scrie un neanderthalian:

    -Leaganele si paturile noastre erau din piatra scobita „infasata” in piele de viezure pictata cu sange coagulat si rahat de bizon. Pe nicio piatra sau sulita nu scria sa nu o bagi in gura ta, doar in a vanatului. Nicio capcana (de ex, groapa cu tarusi) nu era insotita de precizarea sa nu o bagi in apa.

    – Drept este ca mancarea n-avea E-uri dar, dupa epoca de piatra cel putin, era din resturi, subproduse si inlocuitori. In loc de iarba si fructe mancam soareci, mamuti si gheare de cocostarci. Pe post de post de cafea, beam apa sulfurata alintata cu naduf “boratol”.

    – Circulam cu piciorul gol fara ciorapi din piele de te miri ce si nu ne muscau (prea des) serpii. Cand ne fugareau mamutii si ne dadeam pe cur la vale nu aveam centuri de siguranta, airbag-uri si ABS. Calatoria cu busteanu’ pe apa era un adevarat premiu, mergeam agatati de ramuri. N-am cazut niciodata, doar ne innecam din cand in cand.

    – Nu existau capace de siguranta la gropile cu tarusi sau la cele cu apa statuta, nici opritori, amortizoare sau protectii la intrarea in grota, doar un cataroi sau/si tata cu sulita lui.

    – In excursii de vanatoare, la joaca, la “munca patriotica”, mancam coaste de mamut la gramada, in conditii de igiena nu tocmai corecte, daca ploua afara si nu faceam focu. Insa nu-mi amintesc ca cineva sa se fi imbolnavit din cauza asta. Mancam si beam unii după altii, sanatosi sau bolnavi. N-a murit nimeni si toti eram highlanderi :))

    – Se construiau sulite sau pietre ascutite din pirita sau roca bazaltica. Faceam si blana tabacita pe cur cand si copiii isi dadeau drumul pe pante inclinate ale versantilor, fara alta frana decat calcaiele sau copacul. Jucam leapsa pe ouate cu animalele strigand strigand „sase!!!” din doua in doua minute. In plus, putinele pante inghetate din padure care puteau fi folosite ca derdelusuri se terminau in lacul cu pirahnas (si nu a murit nimeni :).

    – Ieseam la joaca cu pitecantropii si crocodilii avand singura conditie sa ne intoarcem intregi in grota inainte de a se lasa intunericul. N-o respectam intotdeauna, mai ales dupa ce am devenit adolescenti si bateam jungla pana era prea tarziu. Nu existau telefoane mobile, dar foloseam tam-tam-ul sau fumul asa ca nimeni nu putea sti unde suntem, ore de-a randul. Cand plecam din grota (la vanat, la munte sau la mare), parintii nu stiau nimic despre noi cu zilele, uneori cu anii. Foarte multi circulam singuri cu busteanu’ pe apa sau in burta unui pradator, de pe la 8-9 ani.

    – Ne raneam, ne rupeam mainile si picioarele, ne spargeam capul sau macar un dinte (eu), dar niciodata nu cautam un vinovat. Era numai vina noastra pe princiul darwinian „scapa cine poate”.

    – Mancam dulciuri la greu (“Dati copiilor dulciuri!”, glasuia o reclama deasupra grotei ursului “Unic”) si beam sucuri cu miere, dar nu ne ingrasam pentru ca tot timpul eram afara, la joaca si alergam de ursi si albine de ne sareau ciorapii din piele de sarpe.

    – Cine avea piciorele rupte, era toata ziua la pescuit, printre mlastini. Nu purta nimeni vesta de salvare. Nu existau cotiere si genunchiere pentru cei care aveau dureri de stomac de la plantele otravite (si nu a murit nimeni :).

    – Cand aveai nevoie sa vorbesti cu un prieten, pur si simplu te duceai la el pe blana. Fara niciun papirus anterior.

    – Habar n-aveam cat vaneaza parintii prietenilor, nu tuturor le stiam ranile si aproape niciunuia bataturile. Daca un prieten avea o stare materiala mai buna, asta nu se vedea nicicum “pe el”. De altfel, nu prea aveam interes pentru blanuri sau cosmetice. pielea de caprioara si coroana de vultur – cine avea, erau la mare moda- si protzapul pe umar. Daca nu, orice aveam. Nu exista competitie, doar supravieture.

    – Nu toti eram elevi stralucitori si, cand unul era muscat de sarpe sau tigru pur si simplu se vindeca. Nimeni nu cadea pe spate, doar pe burta cand venea leul, nimeni nu mergea la psiholog, nici la logoped, nimeni nu avea dislexie, nici probleme de atentie, nici hiperactivitate, toate le rezolva frica de tarantule si scorpioni. Am avut un coleg provenit din familie de vanatori, care a ajuns la scoala de strangatori fructe dupa ce i-a zmuls piciorul un bizon. S-a intors in grota, a urmat pictura murala la seral si scoala populara de arte dupa ce se strangea sangele vanatului, fara ajutorul nimanui. Era un om normal care a gresit, a platit si a indreptat greseala.

    – Aveam esecuri, bucurii, responsabilitati si stiam sa ne descurcam cu toate. De pe la 10 ani, faceam cam toate tipurile de vanat ale familiei iar la 12 ani ajutam la toate muncile din gospodarie inclusiv reproducere si razboi cu grota vecina.

    – Am avut un prieten care sustinea ca face sex la 14 ani, aiurea era hermafrodit si nimeni nu stia de unde si cu ce sa-l apuce. Restul am inceput sa fim parinti la 17, 19 sau chiar 21 de ani (daca au fost prizonieri in grota vecina). Erau vremuri in care viata se lua cu amnarul. Am avut toti deziluzii in iubire dar fara caderi psihice, traume, implicit psiholog.

    – Nimeni nu lua meditatii pana in ajunul vanatorii de mamuti, si mai mult pentru Medicina naturista, Arhitectura grotei , Dreptul la viata, IATC cand vedeai ursu, Conservator in toate situatii tensionate mai sus amintite. La vanatoare ne duceam relaxati si cu placere, invatam ca scapa cine poate…unii mai bine, altii mai putin, dar nimeni nu era obsedat exclusiv de concurenta, comparatii, clasamente. Cand am avut examen pentru supravietuire, in seara de dinaintea vanatorii de mamuti am mancat “Delirul” ciupercii (culese doar pentru cateva zile; dupa mine, noaptea, a mancat ramasitele bunica), iar la ora la care eu dadeam proba de vanatoare, ai mei erau la o nunta vodoo prin grota.

    De-aceea ma intreb: oare cum de am supravetuit inca vreao 100 de mii de ani?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

(20) (19) (15) (14) (13) (10) (10) (6) (6) (6) (6) (5) (5) (4) (4) (4) (4) (4) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1)