Află ce mai facem
Cufarul cu Dichiseli
Check Google Page Rank

O chestiune de principiu. Sau de opţiune/Despre SingurătateAm fost educaţi să ne căsătorim, să facem copii, să ne cumpărăm o casă (“degeaba trăieşte cine nu sădeşte un pom, nu clădeşte o casă şi nu creşte un copil), nu să avem succes.
Am fost educaţi să supravieţuim, nu să avem o viaţă.
Am fost educaţi să fim vioara a 2-a, nu să fim campioni.

Excepţiile au fost şi vor fi mereu penalizate : bârfite, ostracizate, puse la colţ.
Doare succesul altora. Se practică din ce în ce mai des “să moară vecinul, să-i iau capra”.
A expirat demult doar „să moară capra vecinului”.

Sunt convinsă că am primit viaţa ca s-o trăim, nu să ne trăiască ea pe noi.
Din păcate ajungem la concluzia asta doar după ce suntem grav încercaţi de boală, de pierderi, de moartea celor dragi.

Cunosc un cuplu, amândoi pe la 45 de ani, părinţii unei fete de 20, studentă la ASE.
Amândoi cu funcţii rezonabile, producătoare de bani care îi plasează uşor peste clasa de mijloc.
Muncesc mult, se adună acasă de la multinaţionalele exploatatoare în jur de ora 21:00.
Fata a crescut cu bunicii, la 10 ani striga după buna: “Mamaieeeee!!! Am terminat de băut laptele, vino să iei cana.”
Acum e femeie subţire şi graţioasă ca lujerul, toată lumea o protejează să nu se surmeneze, destul o oboseşte şcoala.
E la facultate cu plată, mai costă şi asta, dar e investiţie în viitorul copilului.

De când îi ştiu, acumulează: un teren ici, un apartament colo, îngrijesc o bătrână bolnavă, le rămâne casa, başca ce au de la părinţi, amândoi fiind copii unici.
Au rate la 3 bănci, zilele trecute umblau după ceva refinanţare, e foarte greu doar cu 2 salarii.
Concediile lor sunt exclusiv cu cortul şi mai mult în extrasezon.

Când mă pregăteam să plec in Israel şi trepidam de super-fericire, m-au întrebat în cor: “Cât te-a costat?”, “500 de euro”, “Şi ţi-a dat mâna să plăteşti aşa de mult?”, “Probabil”.

Am replicat legitim: “Dar voi? Pe când o plecare măcar la Istanbul, o aruncătură de băţ”. “Aaaaa…nu acum, mai încolo, avem rate, datorii, nu ne permitem”.
N-am îndrăznit să întreb ce înseamnă “mai încolo”. Numai ce-i cumpăraseră fetei garsonieră, cu rate pe 10 ani.

Cred că există un timp pentru fiecare lucru. Degeaba ai parte de pită bună când nu mai ai dinţi.
Nu înţeleg disperarea oamenilor de-a acumula fără limită. Mai ales când acumularea se face cu sacrificii mari.
Oricât ai avea, tot la o masă mănânci, tot într-un pat te culci.
Nu mă convinge explicaţia “sa aibă fata”. Fata, la rândul ei, a crescut în convingerea fermă ca totul i se cuvine.
Acum mai trebuie să găsească un fraier, s-o bage şi pe ea în rândul lumii.

Nu degeaba se spune “cine are, când are, şi mai vrea, e semn de boală la cap”. În rest… sănătatate să fie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

(20) (19) (15) (14) (13) (10) (10) (6) (6) (6) (6) (5) (5) (4) (4) (4) (4) (4) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1)