Poziția copilului (partea I)

Mea culpa și rușinică să-mi fie, mărturisesc că am văzut filmul “Poziția copilului” abia aseară pe HBO.

Nu aduc vorba asupra celor care au fost dezbătute pe larg: regie și prestații acoricești. Nu mă înțelegeți greșit, nu încerc să minimizez ceva, filmul își merită cu prisosință premiile. Un regal actoricesc și regizoral.

Mă voi opri asupra poveștii, o “fotografie” foarte reală și foarte precisă a unei familii din high-class-ul actual.

Cu o mamă supraprotectivă motivată de cele mai bune intenții, care încearcă să controleze și ordoneze toate aspectele vieții unicului fiu, până în pragul maladivului; vorbind la modul cel mai serios, certifică încă o dată că “drumul spre iad e pavat cu bune intenții” iar mamele de băieți sunt o specie dată dracului;

Cu un “copil” –de bani gata- care se zbate violent să scape de sub dominația maternă, dar nu are tăria de caracter și curajul să refuze “proptelele” oferite de situația materială a părinților.

Care “copil” își dorește independență dar la adăpostul casei pricopsite din banii părinților, cu o mașină cumpărată cu multe zerouri tot de ei…într-un cuvânt decadența și prototipul beidazelei de bani gata care umple paginile tabloidelor de azi.

Vedem, de asemenea, în câteva cadre excelent lucrate, corupția instituțiilor statului exact așa cum e. „Copilul”- în urma unei șicanări în trafic cu un alt șofer, posesor și el la rândul său de bolid german cu mulți cai putere- lovește mortal un copil de 14 ani, în timp ce încerca să-l depășească  pe respectivul, cu o viteză la care nici parașuta de pe space shuttle nu mai poate face nimic – 160 km/h.

Grăitor este modul în care polițiștii își desfășoară ancheta atât înainte cât și după intervenția mamei-cloșcă la înalți ministeriabili și în alte locuri sus-puse. Dacă înainte aceștia sunt incisivi, direcți și inflexibili (așa cum ar trebui să fie), după ce sună telefoanele devin brusc cățeluși ascultători și-i acesteia sugerează modalități de scăpare prin portițe legale, date despre mersul anchetei, lucruri la care, în mod normal, niciun muritor de rând n-are acces. Toate ne aduc un zâmbet amar pe buze, de cunoscători ai situației în care așa zise VIP-uri și persoane publice aflate la volan, lovesc și omoară oameni, scăpând fără a sta nici macăr 5 minute la închisoare.

Închei cu o mențiune asupra scenei în care mama (și la insistențele mamei, și fiul) vizitează părinții copilului ucis de acesta pentru a-și prezenta scuze și condoleanțe. Ei vin și cu bani, care reprezintă un mod de a participa -culpabil- la cheltuielile de înmormântare dar și o încercare de a le cumpăra tăcerea, prin intenția declarată de a-i convinge să-și retragă plângerea. Tocmai această…cum s-o numesc…. moralitate flexibilă – sau flexibilitate morală – este înfricoșătoare; pe de-o parte vedem regretul sincer și căința iar pe reversul medaliei, la fel de clar și fără echivoc, intenția de a se sustrage sabiei dreptății. Este imposibil să nu rămâi perplex și pe gânduri.

La final: un film care m-a surprins. Foarte mult. Și foarte plăcut. Încă mai avem speranțe.