La fiecare trecere dintre ani ne punem dorinţe mai mult sau mai puţin măsurabile, mai mult sau mai puţin concrete, mai mult sau mai puţin generale. O dorinţă inclusă în categoria “generalităţi” este “să fiu fericit(ă)”.
Asta-i de fapt mama şi tatăl dorinţelor: dacă suntem fericiţi înseamnă că avem ce ne dorim şi avem nevoie: dragoste, bani, carieră, sănătate, casă, masă… într-o ordine proprie fiecăruia.
Personal nu cred în fericirea absolută. Poţi să-i ai pe toţi şi pe toate şi să fii profund nefericit(ă). Fiecare cu ale lui.
Pentru mine una dintre faţele fericirii este să călătoresc în lumi “altfel”, să simt viaţa văzută în ochii altora.
Una dintre lumile “altfel” este araba şi drumurile m-au dus cu ani în urmă în Egipt, într-o perioadă relativ sigură pentru călătorit.
Din păcate- atât pentru egipteni cât şi pentru lumea întreagă- acum nerecomandat şi din cauza asta pierde toată lumea: egiptenii, pentru că, fiind vizitaţi anual cam de 10 milioane de turişti deci practic trăind din turism, pierd enorm din cauza evenimentelor anilor din urmă; cât despre lumea întreagă, ce să mai vorbim; sunt convinsă că vechii egiptenii au dus în mormânt toate secretele lumii şi de atunci şi până acum nu facem decât să reinventăm şi redescoperim ceea ce ei au ştiut… fără să ştim cum.
Nu mi-am propus să scriu despre preţuri, hoteluri, să dau sfaturi şi ponturi; sunt suficiente bloguri şi site-uri de profil cu toate informaţiile necesare.
Îmi doresc doar să spun că vreme de 7 zile, pentru mine fericirea a avut un nume: Egipt.
Am fost copleşită de lumea care nu semăna cu nimic din ce cunoscusem până atunci, de istoria fără pereche, de poveştile oamenilor pe care i-am cunoscut, de tradiţiile păstrate de mii de ani, de decenţa şi mărinimia descoperite acolo unde nici cu gândul n-am gândit.
Am avut marele noroc de-a avea un ghid cu o cultură impresionantă, profesor la Muzeul de Egiptologie, o grădină de om cu un bun simţ şi modestie cum rar am văzut la o persoană cu o cultură impresionantă.
Datorită lui am înţeles că relaţia dintre un bărbat şi o femeie este sacră şi dincolo de moarte.
Că iubirea- atât de mult disecată de europeni, pusă sub lupă, trasă în foi şi fire- pentru egipteni se traduce în angajamente pe viaţă, onoare şi familie.
Iubirea vine cu vremea şi cu vremurile iar divorţul nu este nici pe departe o opţiune când “se strică dragostea”.
Nu există ruşine mai mare decât să-ţi necinsteşti familia, să înşeli şi să fii înşelat(ă); ajungi de râsul lumii simbolic vorbind, că în fapt nu râde nimeni. Lucrurile astea nu se iau deloc în glumă.
Mi-a plăcut ideea respectării fără tăgadă a cuvântului de onoare dat dar m-a pus pe gânduri posibilitatea foarte redusă de-a alege… si totuşi, am văzut iubire şi respect în ochii soţilor din căsniciile aranjate.
Copii lor cresc în frica lui Dumnezeu (… oricum l-ar numi) şi cu respect profund pentru părinţi. Muncesc de mici şi sunt mândri să-şi ajute familia.
În fiecare dintre cele 7 zile petrecute acolo m-am întrebat- mai mult ca niciodată- care-i rostul meu în lume.
M-am simţit mică şi insignifiantă, zdrobită de minunăţii inexplicabile şi zeităţi neştiute, de cultul vieţii în egală măsură cu al morţii.
Nu mai ţin minte toate locurile în care am fost şi experienţele trăite; îmi revin flash-uri cu imagini:
– După o dimineaţă cu vizite multe şi căldură mare, un prânz delicios cu salate, plăcintă cu peşte şi vinete la grătar, un duş aromat şi, înfăşurată într-un halat pufos şi un turban impresionant peste părul ud, am savurat cel mai mare şi gustos fresh stând în cabina răcoroasă în timp de vasul de croazieră aluneca pe Nil spre o nouă destinaţie,
– Templul Reginei Hatshepsut văzut la 6 dimineaţa (pentru a evita pe cât posibil arşiţa zilei): un loc de-o grandoare care taie răsuflarea, o poveste impresionantă cu ingredientele unei vieţi necunoscute muritorilor de rând: am simţit puterea zeilor în fiecare piatră şi durerea trădării în fiecare colţ, gândind pentru prima oară că oamenii nu se nasc egali,
– Senzaţia de forţă când am păşit peste lespezile mormintelor din Valea Regilor,
– Mâna răcoroasă a copilului care, văzându-mă dezorientată în mulţime şi pierdută de grup, nu s-a lăsat până nu mi-a găsit ghidul, repetându-mi continuu că nu lasă singură,
– Înmormântarea unui bărbat: procesiune la care a participat toată comunitatea, bărbaţii desculţi, îmbrăcaţi în cămăşi albe şi pantaloni negri, treceau sicriul (în fapt o simplă cutie de lemn) pe umeri de la unul la altul în timp de femeile stăteau pe marginea culoarului format si boceau într-un mod sfâşietor,
– Apusul de soare sângeriu din deşertul Sahara,
Şi multe, multe altele, oaze de fericire, pe care nu le-aş schimba cu nimeni, pentru nimic în lume.
Momente în care lumea s-a oprit, problemele au stat tăcute şi cuminţi vreme de 7 zile şi viaţa a meritat trăită clipă de clipă şi secundă cu secundă. Este oare prea mult sau prea puţin ca să fim fericiţi?
Lasă un răspuns