Singură prin lume: Ierusalim

Este perioada din an când ni se recomandă să fim mai buni. În teorie înţeleg motivele, practic mi se pare o aiureală.
Dacă sunt mai bună doar zilele astea, nu cred că voi fi absolvită de relele din restul anului făcute cu cuvântul, cu fapta sau cu gândul.

La asta şi la încă altele m-am tot gândit vizitând Israel.
Nu m-am dus sa cer ceva, nu m-am dus să fac penitenţă. M-am dus să văd, să pipăi, sa simt.
M-am crucit când o parteneră de călătorie mi-a mărturisit că este pentru a 4-a oară în Ţara Sfântă. Se roagă pentru fată, nu ştie din ce motive obscure nu se mărită. Bănuie farmece grele, lumea-i rea şi invidioasă, fata-i minunată.
Nu conta că fata arăta şi se purta ca fugită de acasă cu banii de pătrunjel. În fine…

Am fost în toate locurile de mare însemnătate pentru lumea creştină: Muntele Tabor, Muntele Fericirilor, Nazaret, Betleem, râul Iordan, Cana Galileii. Singurul loc în care am simţit să mă rog, să cer iertare şi să iert a fost Biserica Înmulţirii Pâinilor şi Peştilor.
Povestind cuiva despre asta a zâmbit şi-a replicat că, ţinând cont de felul meu de-a fi, era singurul loc posibil în care să-mi pot aduna gândurile şi elibera ofurile.

Nu întâmplător Ierusalim a fost ultimul vizitat. Am ajuns prăfuită, însetată şi foarte obosită.
M-am gândit cât sunt de norocoasă sa fiu acolo, câte milioane de oameni şi-ar da ani din viaţă să fie în locul meu şi dintr-odată toată energia şi iubirea lumii mi-a trecut prin vene.
Tot ce-am simţit şi trăit a fost dincolo de puterea mea de înţelegere. Un amestec de sentimente, senzaţii şi, de la un moment încolo, multă durere.

În Grădina Ghetsimani am mângâiat piatra pe care a îngenuncheat şi-a implorat: “Tată, nu mă lasa să beau paharul ăsta…”
Fără gânduri, am atins măslinii bătrâni şi am plecat mai departe, spre Drumul Crucii.

N-a fost greu să mă pierd în marea de oameni şi negustori de pe Via Dolorosa. Am rătăcit pe strada îngustă şi întortocheată, m-am lovit de dute-vino fără să înţeleg ce mi se întâmplă, fără să-mi pot da seama de ce doare fiecare pas, de ce-mi simt inima in urechi. M-am descălţat, am plecat mai departe cu picioarele goale.

Şi dintr-odată am înţeles: “Îi este frică. Groaznic de frică.”.
Ca orice OM care iubeşte viaţa cu fiecare por, care este prea tânăr să moară, care mai are atâtea de spus şi de făcut.
Şi care urmează să moară bătut, chinuit, umilit, dincolo de orice închipuire.

Am stat 4 ore la coadă la Sfântul Mormânt.
Mă uitam la lumea din jurul meu, la naţiile pământului amestecate şi mă întrebam dacă bărbatul de lângă mine, cu pantaloni scurţi, piept musculos la vedere prin cămaşa deschisă la şmecherie, însoţit de-o duduie decoltată până-n ovare, este acolo din curiozitate sau simţire.
Mă uitam la bătrânele preocupate care se îmbrânceau printre sacoşele pline cu lucruri de sfinţit şi acatiste puse pe căprării.
Mă uitam la lipsa de pioşenie şi îmbulzeala oamenilor veniţi doar să bifeze un obiectiv dintr-o vacanţă.

La intrarea în Sfântul Mormânt am fost oprită de preoţii veghetori.
Din timp în timp, catolicii, ortodocşii, copţii şi armenii, vin să aducă omagii şi să purifice locul. Procesiunea reduce la tăcere vânzoleala şi pentru o vreme lumea încremeneşte: practic, îţi taie răsuflarea.

Când într-un final am atins piatra de mormânt, toată durerea lumii mi-a înfipt cuţite în fiecare părticică de suflet.
Tot ce-am simţit a fost “Iartă-ne Doamne, că ai murit degeaba pentru noi…”

Am dat să ies şi am fost oprită iar: s-a întors unul dintre preoţii copţi. Mi-a făcut semn să îngenunchez, a tămâiat din nou, a făcut semnul crucii şi a ieşit.

Nu-mi găsesc cuvintele acum, aşa cum nu le-am găsit nici atunci.
Au trecut peste mine ani, cu bune şi cu rele, cu durere şi bucurie, dar de atunci şi până acum n-a fost zi să nu-mi amintesc de tânarul preot. L-am văzut doar preţ de câteva secunde dar l-aş recunoaşte oriunde şi oricând.

Tot de atunci şi până acum n-am încetat să mă gândesc cât sunt de norocoasă.
Pentru că Dumnezeu nu mi-a închis niciodată o uşă fără să-mi deschidă o fereastră.