Află ce mai facem
Cufarul cu Dichiseli
Check Google Page Rank

Un milion în plus la salariuDacă ar fi știut ce-l asteaptă, Șeful l-ar fi ascultat pe Paulică și i-ar fi acordat acea mărire de salariu. Omul nici nu cerea mult, 1 milion de lei vechi și prăpădiți, măcar să-și scoată banii dați pe transportul în comun și, poate, și ceva din factura de mobil necompensată.

Paulică avea prea mult bun simț să-i spună Șefului să facă bine și să-i sune personal pe acei furnizori din câteva simple motive: 1) Cuvântul lui are mai multă greutate; 2) Paulică era prea gras și cu craci prea strâmbi ca să fie secretară, fie și a Șefului, aflat la vârsta temerilor și îndoielilor, drept pentru care ar curta și-o pisică, numai să-și reconfirme îndoielnica virilitate; 3) Șeful avea minute nelimitate, Paulică vorbea pe banii lui (puțini).

L-am auzit de multe ori pe Paulică spunând cu năduf că lucrăm într-o firmă de rahat. Și că merită s-o dăm dracului și să ne cărăm în lumea largă. Dar n-aveam cum să-mi închipui nici în cele mai negre vise că refulările pașnicului Paulică aveau să se adeverească mai ceva ca previziunile lui Nostradamus.

Și se făcu o zi de noiembrie oribil, cu o ploaie deasă, numa’ bună să stai acasă, cu plapuma-n cap, necum să vii la servici.

Un fum alb gros, o duhoare pătrunzătoare pătrunsese în tot sediul, în toate ungherele, în toți porii. Nu atât frica de incendiu ne-a precipitat pe toți afară, în ploaie, ci mirosul acela oribil, care părea că ne exfoliază esofagul și plămânii. “Ce Dumnezeu o fi? A luat foc serverul? O fi vreun scurtcircuit?” “De unde, miroase a șobolan mort, cred că s-o fi prins unul în fire și asta i-a fost!”, ne dădeam noi cu părerea. Evident că nimeni n-a avut curajul să orbecăie înăutru prin fumul gros, nici măcar pentru a-și salva hainele.

Ne-am numărat între noi. Lipsea Paulică. “Te pomenești că a rămas înăuntru, băi, săriți și-l scoateți, că ăsta se asfixiază acolo și, it-ist nebun ce este, dacă nu îi dă nimeni un mail că arde sediul, singur nu-și dă seama”. “Nu vă duceți, că muriți degeaba. Paulică a ieșit val-vârtej acum 10 minute”, ne-a spus o colegă.

Și dus a fost. Nu și consecințele plecării sale intempestive.

Ce am aflat ulterior a fost o palmă pe obrazul tuturor domnișoarelor de la resurse umane care ne învață că la interviu se merge cu capul în pământ și nu se întreabă de salariu.

Așa făcuse și Paulică și a ajuns ca noi toți, doar că pragul lui de toleranță era altundeva situat.

Ardelean molcom, Paulică se enerva greu, dar când ajungea la concluzia că-i bai, apăi bai era. După a douăzecea întrevedere cu Șeful, în care i se pusese aceeași placă (e criză, compania are cheltuieli mari – normal, Șeful își luase 4×4 și pasase vechea mașină socrilor – că el, Paulică, este platit oricum regește pentru munca “de rahat” pe care o face, că ar trebui să fie recunoscător că i s-a dat șansa de a munci la patron străin și că este un incapabil profitor), Paulică a ajuns la concluzia că-i bai.

Restul e istorie.

Când firma e de rahat, iar tu faci – zice Șeful – muncă de rahat, nu poți decât să accepți că duci o viață de rahat. Dar măcar cald să fie, să nu faci amigdalită. Drept pentru care Paulică și-a făcut nevoile pe platoul din cuptorul cu microunde. Un rahat mare, de abia a încăput. După care ardeleanul scos din minți, pe care nimeni nu-l auzise ridicând tonul, a rotit temporizatorul pentru 10 minute. Și dus a fost.

Domnișoarele de la resurse umane ar trebui să învețe că un rahat copt lent și uniform, la peste 300 de grade Celsius, timp de 10 minute, pute nu îngrozitor, ci este însăși definiția ororii. Pute insidios, pentru că nu te palește dintr-o dată, ci lent, prin toate lufturile de sub uși și intră până și-n tencuială.

Ceea ce s-a și întâmplat.

– N-am mai putut purta niciodată haina uitată în cuierul de pe holul de lângă biroul Șefului, unde era amplasat nefericitul cuptor cu microunde. Nici colegii mei.
– Sediul a trebuit să fie abandonat definitiv. După 2 săptămâni de stat cu ușile și ferestrele vraiște, mirosea ca la crematoriu. Nici zugrăvitul nu a rezolvat mare lucru, deși a costat mult mai mult decat milionul în plus la leafa bietului Paulică.
– A trebuit schimbat tot mobilierul. Prinsese miros de privată comunală, cu îmbunătățiri de mahon nobil.
– Cuptorul respectiv n-a mai fost bun nici pentru țiganii care treceau prin zonă să ridice deșeurile. “Da’ ce-ați făcut, mânca-v-aș, v-ați uscat câinele în cuptor și l-ați uitat acolo?!”, ne-au întrebat ei și au renunțat să-l mai ia.
– Secretara Luminița a făcut hepatită. De greață. Acum sufera și de constipație cronică și colon iritabil, pentru că orice drum la toaletă îi dă frisoane.
– Șeful a pierdut un contract bănos de publicitate cu o mare agenție. Clienții au intrat la bănuieli văzând că El Lider Maximo se tot codește să-i invite în sediu și se întâlnește cu ei prin restaurante și hoteluri. Probleme de bonitate, dacă nici sediu nu-și permit – și-or fi zis ei și duși au fost. Pentru că zgârciobul nici măcar n-a vrut sa închirieze temporar un alt
sediu.
– Chiar dacă lucrez acum altundeva, eu nu mai vin cu mâncare de acasa și cu atât mai puțin nu concep sa o mai încălzesc la microunde. Și asta ma costă al naibii. Unde mai pui că am fobie la electrocasnice.

Ziceți și voi, acum. Nu era mai ieftin să-i fi dat amărâtului blestematul acela de milion in plus?

2 Responses to Un milion în plus la salariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

(20) (19) (15) (14) (13) (10) (10) (6) (6) (6) (6) (5) (5) (4) (4) (4) (4) (4) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (3) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (2) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1)