În momente de calm cu chef de introspecție, mă întreb retoric dacă i-am ales pe bărbații importanți din viața mea sau m-au ales ei pe mine.
Nu mă refer strict la iubiți sau soți ci la toți împreună, colegi, prieteni, amici, într-un cuvânt bărbații care mi-au influențat viața, mi-au schimbat cursul destinului, m-au cizelat sau din contră.
Din toate amestecate și-a ițit capul o întrebare care, funcție de persoana la care o raportez, are un răspuns oarecare sau n-are deloc: ce-au vrut acei bărbați de la mine ? în general, ce vor bărbații de la femei ?
În cuplu, cred că bărbații vor curve în pat, doamne în societate, gospodine perfecte, femei cu personalitate, independente și neapărat feminine.
În contrapartidă, femeile caută bărbați protectori, tandri, înțelegători, deștepți și frumoși.
Am o veste foarte proastă: și bărbații și femeile visează cai verzi pe pereți.
Ajunsă într-un punct critic mai pun oleacă de gaz pe foc și spun din nou că egalitatea sexelor este o tâmpenie dusă la extrem mai ales de femei. Egalitatea asta atât de mult trâmbițată are niște limite.
Se face o confuzie regretabilă între egalitatea în drepturile civile și politice, după capul meu singura care contează, și egalitatea căutată cu orice preț doar de dragul „las’ că-ți arăt eu cine sunt și ce pot!”
Așa s-a ajuns la femei în armată care se bat cot la cot cu bărbații (G.I. Jane este cel mai prost film al lui Demi Moore și este viață reală), halterofile sau practicante de box profesionist, femei lucrând în mină și spârgând piatră.
Nu că n-ar putea, nevoia te învață să poți orice. Dar sunt domenii care ar trebui să rămână exclusiv masculine.
Egalitatea căutată cu orice preț este găunoasă. Egalitatea nu înseamna asemănare.
În egoismul său bărbatul nu concepe competiția. Dacă aș fi înțeles asta mai demult, de multă suferință m-aș fi scutit și pe mine și pe ei. În cuplu, competiția de dragul competiției este un lucru rău.
După despărțiri și împăcări și iar despărțiri, analizând viața mea și a altora, cu mintea de acum pot să spun că singura egalitate benefică în cuplu este egalitatea responsabilității.
Așadar, pe lângă cerințele de ordin moral și fizic necesare când te însoțești cu cineva, asta ar trebui să fie punct de referință în decizia de-a rămâne lângă o persoană: cât este de responsabilă în ce face și cum face.
Cât este de dispusă să-și asume sarcini noi, să țină cont că « unu » se transformă în « doi ».
Pentru că dacă « doi » este o pălărie mult prea mare, vai de femeia sau bărbatul « locomotivă » când relația se multiplică în « trei » sau « patru ».
Adunând și trăgând linie, uitându-se de-a dreptul dar și prin vizor, o altă întrebare își ițește colții veninoși, rânjește cu talent și scuipă cu venin, privind fix în ochii mei încercănați de femeie ajunsă la o vârstă respectabilă: « cu mintea de acum, ai vrea înapoi anii de atunci ? »
Și fără să gândesc răspund DA, cu o condiție nenegociabilă: viața să-mi dea mai multe oportunități de a alege, decât să fiu aleasă.